Știu că am spus că nu trebuie să te mai confund cu cel din visul meu, dar cum să fac asta când aveți același chip? Noaptea trecută am visat că ți-am prins mâna, iar tu nu ți-ai retras-o. Atingerea a fost atât de caldă... Degetele ni s-au împreunat încet și m-am uitat spre tine... Ochii îți sclipeau, iar buzele ți s-au arcuit într-un zâmbet. Nu-mi venea să cred. Continuam să zâmbesc și să te mângâi în palmă, de parcă mâinile noastre se găsiseră în sfârșit una pe cealaltă, după o îndelungată căutare, și nu se mai săturau să se atingă. Oare ce simțeam atunci se cheamă fericire? Dacă e așa, atunci aș vrea să rămân în visul ăsta și să nu mă mai trezesc.
Uneori mă întreb de ce te plac atât de mult. Apoi îmi aduc aminte ce se spune despre dragoste... Că e oarbă. Adică, nici nu e nevoie de un motiv. Singurul lucru pe care pot să mi-l explic e cum a început. De ce mai continuă și azi... Nu știu. Probabil din inerție. Nu a acționat nicio forță din exterior, ca să îmi schimbe părerea despre tine. Nu e nimic care să-mi spulbere iluziile. Degeaba mă lupt cu ele din interior. Nu am nicio putere. Uneori mă mai întreb cum ar fi să-ți mărturisesc tot. Probabil nu ai reacționa în niciun fel, iar eu aș înlocui ceea ce simt acum cu rușine. Ar fi mai ușor de suportat? Habar n-am.
Eram deja conștientă că nu ești un om perfect... Deși nu ți-am găsit prea multe puncte slabe. Ei bine, acum îmi dau seama că poate cel mai mare defect al tău e că nu mă placi. Pentru că, dacă ți-ar fi păsat de mine cu adevărat, ai fi făcut ceva concret în privința asta. Până și eu, care sunt timidă, am încercat să mă apropii. Bineînțeles că nu am ajuns prea departe... Și tind să cred că nu e doar vina mea. Dacă ai fi simțit ceva, la cât de bună sunt la observat oamenii, mi-aș fi dat seama. Doar că am fost prea ocupată să sper, să-mi fac iluzii, ca să văd că nu ai absolut nicio intenție față de mine. Așa cum am mai spus, nu pot și nu vreau să iubesc pe cineva care nu-mi răspunde cu același sentiment. Poate că ești un om bun. Poate că aș fi fost fericită cu tine. Dar, dacă aș veni spre tine și m-ai respinge, tu ai fi cel care pierde. Pentru că ceea ce am simțit a fost sincer. Eu, pe de altă parte, nu pierd decât un om care nici măcar nu a încercat să mă cunoască. Tocmai ce mă gândeam că am nevoie să mă rănești ca să renunț la tine... Ei bine, se pare că nici nu e nevoie să fii conștient de asta. M-ai rănit fără să-ți dai seama. Iată, mi-am descoperit mândria. Și ce mă bucur că nu mă mai îndoiesc de valoarea mea! Poate că tu nu o vezi, dar cineva, într-o zi, o va face. De fapt, nici nu e nevoie să o mai vadă cineva, atâta timp cât eu mă cunosc și mă respect pe mine însămi. Cât despre tine... Sper ca ăsta să fie sfârșitul poveștii.
Doamne! De câte ori o să revin aici după ce am spus că s-a terminat? E tragicomică situația... M-am hotărât să nu-ți scriu, să nu-ți mărturisesc ce simt, fiindcă mi-e teamă că reacția ta naturală ar fi să te îndepărtezi și mai mult de mine, iar atunci aș pierde chiar și fărâma de amabilitate pe care mi-o arăți. Nu vreau să te știu atât de departe, iar posibilitatea unei apropieri mă sperie, deci am să las lucrurile așa cum sunt. Va trebui să mă obișnuiesc să mă gândesc la tine, chiar dacă știu că ceea ce îmi imaginez nu va deveni niciodată realitate. Voi continua să visez doar pentru că nu știu cum să mă opresc.
Ah, atât de mult aș vrea să te urăsc! Chiar dacă nu-mi stă în fire să port pică oamenilor. Chiar dacă știu că nu mi-ai greșit cu nimic. Să te urăsc e singura variantă, pentru că nu pot să te iubesc și e imposibil să-mi rămâi indiferent după tot ce s-a întâmplat.
Comentarii
Trimiteți un comentariu