Treceți la conținutul principal

Riscul de a iubi: Între cunoaștere și iluzie

Vreau să știi totul despre mine – toate calitățile, toate defectele, toate secretele. Vreau să le descoperi pe toate și să le accepți. Vreau să mă cunoști cu adevărat încă de la început. Vreau să știi cât mai bine ce fel de persoană sunt, ca să nu-ți imaginezi lucruri despre mine care nu sunt reale. Pentru că mi-e teamă că îți vei forma o imagine incompletă despre mine, iar mai târziu vei fi dezamăgit. Însă eu nu vreau să se întâmple asta. 

Vreau să știi de la început dacă sunt omul potrivit pentru tine. Vreau să știu dacă ești dispus să mă iubești în ciuda imperfecțiunilor mele. Dragostea e o investiție importantă. E riscant să te lansezi în acțiune înainte de a clarifica regulile și de a accepta condițiile.

Și totuși, oricât de mult mi-aș dori, nu pot să evit complet riscurile. Eu vreau ca totul să fie clar înainte de orice, ca să nu apară viitoare neînțelegeri. Dar ca să știu dacă ești dispus să mă accepți, eu trebuie să-mi deschid sufletul în fața ta. Și pentru a face asta, trebuie să îmi asum riscul de a fi respinsă. Trebuie să accept posibilitatea ca tu să profiți de vulnerabilitatea mea pentru a mă răni. 

Poate că cea mai sigură cale e cunoașterea treptată. Și chiar ar fi cea mai bună variantă, dacă aș reuși să mă stăpânesc și să nu-mi fac tot felul de speranțe de la prima interacțiune. Trebuie să accept posibilitatea unui eșec, în aceeași măsură în care accept posibilitatea unui succes. Nici frica de a pierde și nici încrederea într-o reușită nu trebuie să fie prea mari. 

…

Dar poate că teama mea de a fi greșit judecată e doar o proiecție. Poate că eu sunt, de fapt, cea care nu poate garanta că nu se va îndrăgosti de o iluzie.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sfaturi de la mine pentru... mine

  • Voi trece peste orice dezamăgire și orice obstacol pentru că știu că pot găsi în mine puterea de a depăși momentele grele, dar nu voi tolera niciodată nedreptatea, lipsa de respect sau violența și nu voi accepta niciodată să primesc mai puțin decât merit. • Voi face întotdeauna ceea ce cred că e bine și nu mă voi lăsa manipulată, chiar dacă mă voi simți vinovată față de celălalt; îmi voi aminti că dorințele și nevoile mele sunt mai importante și că deciziile mele vor fi respectate de oamenii care mă iubesc cu adevărat. • Îmi voi aminti că pot greși, chiar dacă simt că am dreptate; chiar și lucrurile care par evidente pot fi înșelătoare, iar comunicarea eficientă pentru clarificarea situației este cea mai bună variantă. • Voi comunica celorlalți nevoile și dorințele mele și îi voi ajuta să înțeleagă ce mă deranjează fără să îi jignesc sau să-i învinovățesc pentru ce au făcut; nu voi avea așteptări nerealiste de la ceilalți, precum aceea că își vor da singuri seama ce lucruri mă ...

Oameni, nu monștri – o altă perspectivă asupra violenței

În ultimele luni, spațiul public românesc a fost zguduit de tot mai multe știri despre violență, dintre care se remarcă în special cazurile de violență domestică și chiar femicid. Deși pare că aceste fapte devin din ce în ce mai frecvente, realitatea poate fi alta: nu neapărat violența a crescut, ci atenția noastră față de ea. Într-o societate în care astfel de crime erau cândva ascunse și ignorate, apariția lor în mass-media ar putea fi, de fapt, un semn al progresului – al recunoașterii unei suferințe vechi, dar tăcute. Și poate la fel de important ca expunerea acestor fapte este felul în care alegem să le interpretăm. Avem, așadar, un bun prilej pentru a ne evalua percepțiile și reacțiile. Odată cu mediatizarea acestor tragedii, apare și o divizare a opiniei publice: unii oameni condamnă criminalii cu o ură viscerală – cer pedepse, tortură, chiar moarte. Alții, dimpotrivă, pun sub semnul întrebării comportamentul victimei, insinuând că „trebuie să fi făcut ceva” ca să ajungă în acea...

Între indiferență și emoție: Cum privim cu adevărat viața?

Unii oameni par atât de fericiți, atât de lipsiți de orice grijă... Când îi privesc, uneori, mi se pare că îi invidiez. Dar apoi îmi amintesc că lucrurile nu sunt mereu ceea ce par a fi. Nu cred că există cineva care să poată spune cu sinceritate că are o viață perfectă. Există doar oameni care se pricep să lase impresia aceasta. Ei fac față cu mai multă ușurință provocărilor, în timp ce eu sunt atât de sensibilă, încât orice întâmplare, oricât de banală, capătă în mintea mea proporții astronomice. Recunosc. Uneori îmi doresc să fiu și eu indiferentă. M-aș elibera de atâta suferință... Dar poate că, în același timp, s-ar diminua și intensitatea bucuriei. Pentru că un om care simte durerea în profunzime este capabil să trăiască și fericirea cu aceeași intensitate. Paradoxul e că, deși acești oameni au capacitatea de a experimenta o bucurie pură, o pot trăi doar pe termen scurt. Cumva, întâmplările negative au mai multă forță și îi împing înapoi în lumea agoniei. Asta mă face să cred ...